Din Bloguri adunate
Daca nu ai un Blog scrie aici,o sa iti prinda bine

Interviu cu Veta Ghimpu - Munteanu
     media: 5.00 din 4 voturi

Adora salciile pletoase, caci, zice ca o reprezinta, admira romanitele pentru ca sunt deschise la chip si simple „la cataturi”. Vocea ei are intotdeauna ceva care te copleseste, atat prin mesajul cantat, cat si cel rostit la microfoanele Radio Moldova. Veta Ghimpu-Munteanu s-a nascut la Paicu, Cahul si de-o viata poarta in suflet dor de cantec, fiind un mesager al spiritului de la sudul Basarabiei. Solista a Ansamblului etnofolcloric „Talancuta” si redactor-prezentator la Postul National de radio, prin ceea ce a realizat ne-a permis sa patrundem in tainele locului de unde se trage. Veta Ghimpu-Munteanu zice ca este mai degraba o impatimita de folclor decat o cantareata.
- Draga Veta Ghimpu –Munteanu ati fost prin mai multe sate ale Basarabiei, unde este pastrat cel mai bine folclorul?
- Cu riscul de a fi invinuita de lipsa de modestie am sa spun ca la sud. In primul rand, acolo s-au pastrat foarte bine colindele. Sigur sunt si la nord colinde frumoase, dar cele de la sud au un specific aparte. Important este ca s-au pastrat si baladele, or, acum ele sunt o raritate. Am in repertoriu doua balade, ceea ce la moment e prea mult pentru un interpret. „Balada lui Grozescu”, e vorba de un haiduc din partile de sud. Credeam ca e o legenda, insa, studiind la arhiva unele documente, aflu ca acest haiduc, Grozescu, de fapt a existat in padurile de la Baurci. Mai am „Balada Ancutei”, despre fata care s-a inecat in Dunare numai ca sa nu se dea turcilor – cadana sau mireasa.
- Foarte multa lume este impresionata de faptul cum joaca cei de la sud...
- Este feerica iuteala dansului, asta poate si cel mai mult deosebeste sudul de alte zone. Ce se intampla? Oameni necajiti, garboviti, dar... cand intra in dans, se transforma, devin artisti, se indreapta si atata iuteala au in picioare... De cate ori vad batraneii ceia de la Slobozia Mare ma cutremur si-mi izbucnesc lacrimi. Ii simt cu toate fibrele, m-am nascut acolo, din pamantul cela, din seva ceea. Cred ca e o chestie pe care noi nu o constientizam, dar un loc anume, unde te nasti, te alimenteaza spiritual. Sa admitem ca as fi trait in alta parte, n-as fi stiut de radacinile mele dar, la sigur, privind cum danseaza cei de la sud, mi-as fi simtit identitatea.
- Cred ca sunteti trista pentru ca acum nu se prea tine la folclor?
- Ba nu, sunt optimista in privinta asta, pentru ca, pe timpuri, in general, era desconsiderat folclorul, cantecele acestea erau numite „babesti”, interpretii nu le includeau in repertoriu, fiind impusi sa faca cantece de viata noua, ceea ce a stricat enorm folclorului nostru. Doinele, baladele, nu se cantau, erau interzise. Si chiar daca se canta o doina era in forma cantecului de viata noua, adica sa nu fie cantecul trist. O data cu venirea ansamblului „Talancuta”, prin 1980, a inceput a se topi sloiul de gheata, colindul care a fost interzis s-a pornit. Acum cine nu cunoaste un colind?
- Dar si acum se intampla acelasi lucru...
- Exista ideea asta precum ca sa nu mai plangem atata ca viata si asa e trista, dar una cu alta nu are nimic, folclorul e folclor, el trebuie onorat si pus in capul mesei. Ma bucura faptul ca sunt o pleiada de interpreti care stiu ce inseamna acest lucru. Foarte multa lume se adreseaza la folclor si cantecul autentic. Altceva e ca dispar generatiile care au trait cu baladele, doinele, cantecul de leagan. Copilasilor diriguiti de catre colegii de la „Talancuta” de-acuma li s-a pus la baza adevarul. Alta treaba e ca sunt interpreti printre interpreti... Acum, ai bani devii interpret, faci cateva cantece si te consideri vedeta. Pana la urma, insa, timpul cerne si descerne...
- Ce cantece ati adus din zona de sud a Basarabiei?
- Am in repertoriu o piesa la care tin foarte mult „Cantecul de mireasa” pe care il auzeam la nuntile din satul natal, cantat de tatal lui Nicolae Botgros – Dumitru. Era o priveliste deosebita la imbracatul miresei. Se adunau fetele si flacaii din sat si nanasica impodobea mireasa, in rastimp flacaii chiuiau, fetele plangeau, dar Dumitru Botgros canta la vioara „Taci mireasa nu mai plange,/ Ca la maica-ta te-i duce/ Cand a canta stiuca-n balta/ Atuncia ii vei fi fata”. Acesta a si fost primul cantec pe care l-am interpretat cand am venit la „Talancuta”. Un alt cantec la care tin foarte mult este „Balada Ancutei”, culeasa la Rosu, Cahul.
- Care-i cel mai vechi cantec din repertoriul dvs.?
- Cred ca unul dintre cele mai vechi cantece nu l-am interpretat. Acum, cativa ani, regretatul folclorist Sergiu Moraru mi-a adus casete cu folclor din Caucaz, unde au fost stramutati pe timpul reformei tariste, in 1850, sate intregi, din partea de sud a Basarabiei. O batrana peste 80 de ani – Anica Petrei, nascuta acolo, buneii ei au fost dusi, apoi parintii s-au casatorit, vorbea ca si babutele noastre de la tara, cu acelasi dialect. Cel mai mult m-au impresionat, insa, cantecele pe care le-a interpretat aceasta femeie. Unul era despre soarta unei fete. Melodia a fost apreciata de Tamazlacaru drept foarte straveche, care vine din timpul perioadei pastoritului de la noi. E o piesa mult prea complicata, eu am incercat sa o fac si mi-am dat seama ca poate nu e pentru potentialul meu vocal. Au mai incercat si Maria Mocanu, Nina Ermurache. Ma gandeam ca e potrivita pentru vocea Sofiei Vicoveanca, chiar i-am promis ca i-o dau, asa s-a intamplat ca nu ne-am mai intalnit. E o piesa unicat, stiindu-mi potentialul mi-a fost frica sa o iau si am ales alta din repertoriul ei – „Ionel baiet cel bun”.
- Tot pomeniti de „Talancuta” dar ce s-a intamplat cu acest ansamblu, nu se prea aduna?
- Sunt 25 de ani de cand se stie de numele „Talancuta”, timp de 15 ani, am fost foarte activi, am cutreierat o multime de localitati basarabene. Pana la urma ce se intampla? In cazul cand fiecare isi are locul de munca si face lucrul asta numai din pasiune. Din pasiune si entuziasm poti sa muncesti trei ani, scria cineva in presa timpului. Or noi rezistam 25. Fiecare are locul lui de munca, nimeni nu ne sponsorizeaza, nimeni nu ne-a adunat ca sa ne dea un salariu ca sa activam ca ansamblu. Erau unele propuneri initial, s-a dorit la Filarmonica sa fim angajati, apoi la Radio si TV, se solicita un numar de 10, ca sa ne numim „Talancuta”, apoi Teatrul „Ion Creanga”, Fusu vroia sa ia integral ansamblul. Tamazlacaru s-a suparat foarte tare, fiindca era creatia lui, era laboratorul lui de creatie. Toate expeditiile le facea impreuna cu noi, venea si repartizam cantecele. Tamazlacaru a facut un lucru foarte bun, a luat interpreti din diferite zone. Eu eram unica reprezentanta a sudului, Suzana Popescu si Nicolae Gribincea – Centru, surorile Osoianu, mai de la Nord – Galina Paslaru, Dina Vrajmasu, Maria Iliut - Bucovina...
- S-a inceput evoluarea pe cont propriu. Aveti si-n particular un repertoriu vast, bogat. L-a ce munceste acum Veta Ghimpu-Munteanu?
- Nu ma consider o cantareata, mai degraba o impatimita de muzica. Cantecul e o pasiune a mea. Radio imi e profesia. Eu nu mi-am facut din cantec profesie, ba mai mult m-a interesat ceea ce a fost tangential cu cantecul: istoria, radacinile acestuia. Incerc acum sa scriu si o monografie a satului natal – Paicu, Cahul. Asta, la sigur, vine de la „Talancuta”, unde am invatat mai intai sa cautam radacina. Mi-as dori ca pana la sfarsitul anului sa apara aceasta carte. Am adunat foarte mult material: fotografii, dinastiile disparute, cei care au plecat sau au fost deportati, am luat interviuri, am descris calvarul care s-a petrecut in sat. Acum studiez datele despre originea satului, caci deocamdata e dilematica atestarea documentara - 1494, existand versiuni potrivit carora localitatea a aparut ceva mai devreme.
- Etno a fost o pasiune? Vorbeam cu mai multi colegi de-ai dvs. si ziceau ca etno-ul dvs. era unul elevat fata de cel care se face acum. - Multumesc. Mai tarziu lumea a incetat sa recunoasca acest lucru, aveam replici de genul „A, faceam si noi lucruri de felul asta”. Niciodata nu m-am gandit sa abordez acest gen, ba chiar consideram ca nu e pentru mine. A fost o experienta frumoasa si este pentru ca in viitorul apropiat voi lansa un CD cu etno-pop. Andrei Corbu a fost „capul tuturor relelor”, a auzit cantecul „ De ce, bade, n-ai venit?”, i-a placut foarte mult melodia si mi-a propus s-o realizam in varianta moderna. M-am opus categoric, nu faceam teatru din asta, ma temeam de Tamazlacaru. Apoi ma gandeam ce o sa zica lumea? De asemenea, credeam ca e o necuviinta fata de folclor. Andrei Corbu si Eduard Dopireac, autorul aranjamentului, au facut o smecherie, adica hai sa inregistram piesa in forma de banc de Revelion, prin 1996. Piesa a fost difuzata si eu, bucuroasa de lipsa reactiilor negative, am luat banda magnetica si am ascuns-o, crezand ca am scapat. Dar... Eduard, fiind invitatul unei emisiuni de la Radio Tineret - „Modern Club 805”, dupa interviu a aranjat sa fie pus pe post acest cantec. Uite asa a si pornit avalansa.
- Si v-a placut, astfel ca ati inregistrat mai multe piese etno-pop?
- Initial imi era frica sa ascult parerile celor apropiati. Apoi... si colegii de la „Talancuta” l-au acceptat. Tamazlacaru mi-a spus „E frumos!”. Peste vreo doi ani Andrei mi-a zis ca as putea continua in acest stil, o data ce piesa a placut publicului. A urmat o colaborare cu Vladimir Sergheev, am inregistrat „Cine joaca horele”, „Zii, bade cu fluierul” etc.
- Ce spuneti despre cei tineri care acum canta etno?
- Multi tineri confunda notiunea de etno-pop cu cantecele de nunta. Un fel de dranganeala data drept etno-pop, ori nu e adevarat, etno-pop are o alta coloratura si profunzime. Apreciez valoarea pieselor interpretate de Nelly Ciobanu, Natalia Barbu, Silvia Grigore si Inesa Stratulat. - Aveti o piesa dedicata mamei, pe versuri de Simion Ghimpu, sotul dvs. Revarsati in cantec si emotiile dvs. de mama, mai ales ca ambii copii .
– Cristina si Lucian sunt departe de casa?
- Nu prea simt departarea, pentru ca sunt in miscare, inca am mult de lucru. Dar, ma gandesc la mama mea, care a adus pe lume 6 copii si acum e singura. De fiecare data cand interpretez acest cantec o vad pe mama, care plange ca nu o telefonam si ca nu are cine sa-i aduca o caldare de apa. Sunt niste lucruri traite. Si la bunica ma gandesc - are acus 92 de ani. Pentru mine e ca o carte deschisa, am inregistrate cu ea vreo 6 casete. De fapt, ideea de a scrie istoria satului vine de la bunica mea.
- Ce nu ati reusit sa le spuneti copiilor dvs. in anii in care cresteau?
- Nu regret nimic, fiindca am copii foarte buni. Noi ne-am straduit ca fiecare sa-si poata dezvolta personalitatea. Ii placea Cristinei pictura, mergea sa studieze, ii placea pianul - era alegerea ei. Nu le impuneam gusturile si doleantele noastre. Lucian, la un moment dat, ne-a anuntat ca se duce la matematica. I-am respectat optiunea. Noi am orientat copiii, i-am dojenit parinteste si le-am permis sa fie independenti. Cristina e de vreo noua ani la Cluj si Slava Domnului, a facut si masterat, acum e la doctorat, are doi copii si reuseste in toate. Lucian nici 15 ani nu avea cand a plecat la un liceu de la Iasi si e unul dintre cei mai buni elevi.
- Dar cum sunteti in relatiile cu lumea ce va inconjoara?
- Pana nu studiez omul nu intru in discutie. Cu cei apropiati sunt prea deschisa, cu strainii - foarte distanta. Cand m-am casatorit cu Simion si m-a dus intr-o lume de artisti, de poeti, de actori, regizori, trei ani de zile nu am deschis gura, chiar ma aveau de muta, apoi m-am declansat, dupa ce am inteles ce inseamna fiecare persoana. - Va multumesc foarte mult si sunt sigur ca publicul asteapta emisiunile de folclor, precum si noi cantece care sa ne aline dorurile si durerile.

  postat de teodorafa in 2009-11-28 18:21 0 comentarii


Comentarii



Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
    
 
 
Powered by www.ablog.ro